Două povestiri scurte

Bătălia

-I-am bătut pe turci! Să bem, deci, boierii mei!

-Măria ta…

-Ce e, boier Giani Buzescu?

-Nu vreau să fiu eu tipul ăla, dar sigur i-am bătut?

-Ce vorbe-s astea? I-am bătut, cum să nu? N-ai văzut că au luat-o la fugă?

-Păi, da. Pe urmele noastre.

În discuție interveni și paharnicul Neacșu, care era mai slugarnic de felul lui și-i ținea mereu partea lui Vodă.

-Da, Giani, dar noi am fugit mai repede decât ei, deci tehnic i-am bătut. Dacă acum eram la Olimpiadă la proba de ștafetă, luam aurul.

-Nu, nu, interveni Vodă. I-am bătut pe turci legitim, pe câmpul de luptă.

-Și atunci de ce noi ne-am retras și ei au venit să ne urmărească?

-Pentru că turcii, învinși, au preferat să înainteze mișelește.

-Ok, măria ta, eu nu mai înțeleg nimic. Aș prefera să nu mai joc jocul ăsta, că deja mă doare capul.

-Mai bucură-te și tu, boier Giani Buzescu! Nu mai sta așa încruntat. Prea ești pesimist.

-Nu sunt pesimist, dar mi se pare clar că turcii ne-au bătut pe noi, nu invers.

-Asta e părerea ta.

-Atunci de ce naiba am fugit de pe câmpul de luptă, cu turcii după noi? Nu pot să-mi scot din cap imaginea asta. Noi fugeam și țipam ca apucații și măria ta care strigai că ești prea tânăr să mori și că n-ai văzut Viena și nici n-ai mâncat niciodată pizza, despre care ai auzit atâtea de la generalul Basta.

-Am zis eu asta?

-Cred că am auzit destul de clar cuvântul pizza.

-Of, văd că te tot legi de treaba cu fuga. Știi care a fost adevărul?

-Că turcii ne-au învins?

-Nu. Adevărul e că n-am vrut să-i bat rău de tot. Mi-e că dacă intram prea tare-n turci nu mai rămânea nimic din ei și era păcat. Au și ei familii, prieteni. Îți dai seama cum s-ar fi uitat la mine? De ce să-mi fac aiurea dușmani? Nu mai bine stau în banca mea?

-Nu cred că așa funcționează războiul.

-Ba îți zic eu că așa funcționează. Crede-mă, știu ce spun, am făcut și master la Colegiul Național de Apărare. Hai mai bine să bem și ne veselim că i-am învins pe turci.

-Ok, mă dau bătut. Fie, i-am învins.

-Mă bucur că te-am convins prin forța argumentelor. Așa face un adevărat lider.

-Nu m-ai convins. Am obosit.

-Pentru că ai avut argumente slabe, interveni paharnicul Neacșu.

-N-am avut argumente slabe. Am avut bunul simț de partea mea, dar n-are cine să asculte și să bage de seamă. Știți ce? Îmi bag picioarele-n campania asta otomană și plec la moldoveni, care-or fi ei cum sunt dar măcar nu încearcă să mă prostească pe față.

Probabil că vorbele lui Giani Buzescu au atins un punct sensibil, pentru că în sala de petreceri a palatului voievodal din Târgoviște se făcu liniște dintr-odată și Vodă căzu pe gânduri ca Sinan Pașa de pe cap.

-Uite ce e, îl luă deoparte Mihai Viteazul pe boier, șoptindu-i la ureche următoarele vorbe: eu știu că ai dreptate și toată lumea știe că ai dreptate, chiar și paharnicul Neacșu, că doar nu suntem bătuți în cap. Știm că ne-au bătut turcii de ne-au uscat, dar ai și tu puțină răbdare până-l îmbătăm pe tipul ăla de colo.

Mihai îi arătă boierului un bărbat de vârstă mijlocie, la costum, tuns regulamentar și cu niște ochelari imenși, care-l făceau să arate ca un broscoi. Avea vreo doi nasturi descheiați la gât și cămașa scoasă din pantaloni.

-Cine e? întrebă Giani Buzescu.

-E domnul Mihalcea, de istorie.

-Cine?

-E un profesor de istorie care-a venit din viitor pentru niște cercetare de teren. Lucrează la un manual de clasa a șaptea.

-Oau.

-Vrem să-l îmbătăm și să-l convingem că i-am bătut pe turci. Te rog, nu te mai băga aiurea dacă nu știi.

-Am înțeles.

-Hai, ia și tu un pahar și bea, dar nu chiui prea tare, că ne-aud turcii.

Detectivul

Matei nu căuta necazuri. Necazurile îl căutau pe el. Era cel mai leneș detectiv din oraș, dar nu știu cum se face că reușea să rezolve fiecare caz. Cinic, retras și fără motivație, Matei urmărea cu tenacitate un singur lucru: să fie lăsat în pace. Uneori, câte un client îi trecea pragul și-i propunea un caz: ”mi-a dispărut câinele de acasă”. Sau: ”cred că mă înșală pisica cu alt stăpân”. Sau: ”Soțul a plecat ieri după pâine și nu s-a mai întors. Ce să fac? Chiar aveam nevoie de pâinea aia.”

Tuturor, Matei le răspundea la fel: Doamnă, n-am de unde să știu unde-a dispărut, nu sunt Mafalda. Dacă aș ști, v-aș spune, vă dați seama, dar dacă nu știu, doar n-o să vă mint doar ca să nu tac din gură? Ce vreți să fac, să-ntreb acum în stânga și-n dreapta unde s-a dus? E ca și cum ai căuta acum în carul cu fân. Am mai făcut o dată asta și-am avut probleme cu proprietarul carului. Spunea că orice ac care s-a pierdut în fânul lui îi aparține acum.

La fel s-a întâmplat și ieri. O femeie fatală de la țară i-a trecut pragul, unduindu-și coapsele în catrința neagră cu motive florale de prin părțile Bucovinei. Prin fumul gros din birou i se zăreau ochii negri și aprigi, încadrați de o basma tradițională moldovenească cumpărată de la cel mai în vogă iarmaroc din Țara de Sus.

-Ați greșit biroul. Tezaur Folcloric de filmează în clădirea de vizavi, i-a spus Matei, aprinzându-și o țigară de foi.

-Ba n-am greșit nimic. Ajută-mă, dorobanțule!

-Nu sunt dorobanț.

-Jandarm?

-Sunt detectiv particular. Care e problema? Și spune mai repede, că timpul meu e foarte prețios. Aici nu suntem la Hanul Ancuței, să facem introduceri kilometrice, doamnă…

-Lipan. Vitoria Lipan.

-Hmmm. Cred că știu de ce ați venit la mine.

-Oau! Sunt impresionată. Ce intuiție!

-Dar nu știu dacă pot să vă ajut.

-Cum așa?

-Stimată doamnă, o literă e foarte greu de găsit. Mai ales în ziua de azi, când toată lumea mănâncă litere. Și nu doar litere, uneori cuvinte întregi.

-Stai, ce?

-Nu vreți să vă găsesc litera ”c” din nume? Ca să vă cheme Victoria, cum e normal. Credeam că de-aia ați venit.

-Nu. Și te rog să nu te atingi de numele meu, că te pălesc. Vreau să-l găsești pe bărbate-meu, Nechifor Lipan, care a plecat cu oile și nu s-a mai întors.

-Unde a plecat?

-Habar n-am, la șes. De unde să știu? Nu l-am întrebat, ca să nu par cicălitoare. Nu vreau să aibă impresia că-l controlez, știi ce zic?

-Deci la șes? Asta e tot?

-La șes, la deal, nu știu. Nu sunt carte de geografie.

-Doamnă, ăsta e caz greu.

-Normal că e greu. Dacă era ușor, îl rezolvam singură.

-Vă spun sincer, dacă nu-mi ziceți unde e, eu nu pot să vă ajut.

-Dar du-te, întreabă, interesează-te, că de-aia ești detectiv. Cercetează, omule!

-Doamnă, îmi pare rău, nu pot să vă ajut. Nu știu unde e bărbatul dumneavoastră.

-Și nici ce s-a întâmplat cu el nu știi?

-Să mă picați cu ceară.

-Ok, ok. Atunci te mai rog ceva.

-Spuneți, vă ascult.

-Ia formulează tu două propoziții care să ilustreze polisemia cuvântului vatră.

-Ce?!

-N-auzi? Ești surd?

-Ilustrează polisemia cuvântului vatră!

-Nu-nțeleg. Ce vreți de la mine?

Dintr-dată, Vitoria Lipan își smulse basmaua de pe cap și eliberă de sub ea pletele crețe și vopsite ale unei femei de 50 de ani. Matei o recunoscu imediat. Era doamna Mihalcea, de română.

-A fost o simulare pentru Bac și tu ai picat, spuse profesoarea, scoțându-și din geantă ochelarii de citit, ca să-i treacă nota. Treci la locul tău și pune mâna pe carte, nu mai rupe TikTok-ul.